Metodele imaginative (imagery) sunt un instrument terapeutic utilizat în prezent pe scară largă în terapia cognitivă comportamentală. Utilizarea imaginilor derivă din terapia comportamentală, de fapt, ea stă la baza diferitelor tehnici comportamentale terapeutice, cum ar fi desensibilizarea, extincția și modelarea (Upper și Cantela, 1979). Printre primii care l-au folosit a fost Wolpe (1958), care a introdus tehnica desensibilizării prin imagini și, mai târziu, Lang (1977) a folosit-o în tratamentul anxietății.

Într-un prim articol despre utilizarea imaginilor în terapia cognitivă, Beck (1970) scrie: „Mulți pacienți spun că experiențele lor în imaginație sunt aproape identice cu experiențele situațiilor reale”. În special, Alford și Beck (1997) au susținut că imagistica are două funcții: activează procesarea metacognitivă (rațională) și este utilizată clinic pentru a comunica cu sistemul (automat) experiențial.

Un exponent cheie în utilizarea imaginilor a fost Judith Beck, care a observat că imaginile apar spontan în terapie, dar pot fi, de asemenea, induse în mod specific în scopuri terapeutice. Judith Beck a descris, de asemenea, modalități prin care pacienții își pot imagina că fac față cu succes situațiilor pe care le găsesc dificile. Wells (1999) a folosit, de asemenea, imagini în tratamentul tulburărilor de anxietate, pentru a obține schemele de bază. Potrivit autorului, explorarea senzațiilor corporale și afective legate de imagini ne permite să determinăm natura experiențelor de învățare timpurie care ar fi putut duce la formarea unor modele dezadaptative. Alți terapeuți, cum ar fi Layden și colab. (1993) și Hackmann și Holmes (2004), au folosit refacerea activă, prin imagini, a experiențelor dureroase din copilărie și a altor experiențe traumatice. În cele din urmă, Young și colab. (2003) subliniază importanța imaginii în terapie: în evaluare, pentru a identifica tiparele primare; și în tratament, pentru a modifica tiparele, comportamentele disfuncționale și a dezvolta stiluri relaționale și de abordare noi și mai funcționale.

Deși această tehnică este mult folosită în zona cognitiv-comportamentală de ceva timp, este interesant să înțelegem cum funcționează imaginea; cu alte cuvinte, care sunt mecanismele psihologice care stau la baza unei tehnici bazată pe dovezi?

În acest sens, mai mulți autori din anii '70 și '80 au ridicat câteva întrebări teoretice în încercarea de a explica modul în care efectele imaginii în terapie sunt transferate în situații din lumea reală.

Conform uneia dintre cele mai simple explicații, se crede că imaginile și stimulii reali sunt guvernate de aceleași legi ale învățării și se influențează reciproc (Strosahl și Ascough, 1981), deci se presupune că reacțiile de stimul modificate în terapie sunt transferate din imagine la stimulul real. Există dovezi care, totuși, susțin doar parțial această explicație: reacțiile fiziologice în timpul imagisticii sunt similare cu cele observate ca răspuns la stimuli externi; în plus, procedurile de condiționare adaptate exercițiilor bazate pe imagini au efecte terapeutice bune. Cu toate acestea, acest lucru nu explică modul în care efectele tratamentului imagistic afectează situațiile externe.

Neisser (1976) susține că imaginația și percepția implică procese psihologice comune, în special imaginația reprezintă faza anticipativă a percepției vizuale. Prin urmare, tratamentul bazat pe imagini poate aduce schimbări în procesele perceptive cu care sunt procesate stimulii externi; în plus, ar afecta structurile pe termen lung, cum ar fi memoria, care modulează reacțiile la stimuli externi. Cu toate acestea, nu este clar cum se poate produce această influență, în plus, imaginația este considerată mai degrabă o formă de reprezentare care derivă din memoria pe termen lung.

Potrivit altor autori, trecerea de la exerciții de imagistică la situații din viața reală ar fi mediată de așteptări (Powell și Watts, 1973). Așteptările din timpul imaginilor pot schimba așteptările cu privire la evenimentele reale; de exemplu, un fobic care își poate imagina o situație anxioasă cu un nivel scăzut de anxietate poate dezvolta convingerea că se poate confrunta cu situația reală. Prin urmare, credințele pot juca un rol central în medierea efectelor imaginii, cu toate acestea, observațiile clinice arată cum credințele nu par a fi suficiente; de fapt, uneori un fobic poate crede că poate face ceva, dar crede că, în practică, nivelul său de anxietate ar putea interfera.

În cadrul acestei review teoretice, o problemă importantă pentru tratamentul utilizând imagini se referă la distincția generală dintre reprezentările imaginare și reprezentările realiste ale lumii. În special, ar trebui să se considere că în lumea reală există consecințe comportamentale care nu sunt prezente în cea imaginară, prin urmare beneficiile tratamentului bazat pe imagine ar putea fi foarte limitate dacă pacientului i se oferă un model imaginar care nu corespunde experienței reale (de exemplu, o lume ipotetică în care obiectele fobice pot fi abordate fără teamă sau în care o persoană deprimată este iubită și apreciată de alții) (Johnson-Laird, 1983). Cu toate acestea, reprezentările și interpretările din lumea reală s-ar putea să nu se dovedească a fi adevărate; de exemplu, persoanele deprimate pot avea o percepție distorsionată și inexactă a lumii, dar o consideră o reprezentare a realității. Din acest motiv, poate fi important ca exercițiile de imagistică să se raporteze cât mai mult la lumea reală și la funcționarea posibilă a pacientului în această lume (Williams și colab., 2002).

Autor: Roberta Trincas