Terapia cognitiv-comportamentală (Cognitive-Behaviour Therapy, CBT) este, în prezent, considerată la nivel internațional drept unul dintre cele mai fiabile și eficiente modele pentru înțelegerea și tratamentul tulburărilor psihopatologice.

Această abordare susține că există o relație complexă între emoții, gânduri și comportamente, evidențiind cum problemele emoționale sunt, în mare parte, produsul unor credințe disfuncționale care se mențin în timp, în ciuda suferinței pe care pacientul o experimentează și a posibilităților și oportunităților de a le schimba, din cauza mecanismelor de menținere.

În interpretarea comportamentului uman, terapia cognitivă recurge, ori de câte ori este posibil, la explicația cea mai simplă, care adesea coincide cu bunul simț.

Teoria de bază subliniază importanța distorsiunilor cognitive și a modului subiectiv în care oamenii percep realitatea în originea și menținerea tulburărilor emoționale și comportamentale. Aceasta implică faptul că nu evenimentele în sine creează și mențin problemele psihologice, emoționale și comportamentale, ci acestea sunt influențate în mare măsură de structurile și construcțiile cognitive ale individului (idee împărtășită încă din timpul filosofului stoic Epictet).

Ceea ce caracterizează și distinge psihoterapia cognitivă este explicarea tulburărilor emoționale prin analiza relației dintre gânduri, emoții și comportamente.

Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) își propune, în consecință, să ajute pacienții să identifice gândurile recurente și tiparele disfuncționale de raționament și interpretare a realității, cu scopul de a le înlocui și/sau integra cu convingeri mai funcționale.

CBT a devenit tratamentul de primă alegere pentru tulburările de anxietate, așa cum atestă documentele recente emise de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și de Institutul Superior de Sănătate (ISS).

De ce funcționează terapia cognitiv-comportamentală (CBT)?

• Terapia cognitiv-comportamentală este bazată pe știință

Intervenția clinică este strâns legată de cunoștințele despre structurile și procesele mentale obținute din cercetarea psihologică de bază. În plus, studiile controlate au demonstrat că metodele cognitiv-comportamentale constituie o terapie eficientă. De fapt, CBT a arătat rezultate superioare sau cel puțin egale cu medicamentele psihotrope în tratamentul depresiei și al tulburărilor de anxietate, fiind mult mai utilă în prevenirea recidivelor.

• Terapia cognitiv-comportamentală este orientată spre scopuri

Terapeutul cognitiv-comportamental colaborează cu pacientul pentru a stabili obiectivele terapiei, formulând un diagnostic și convenind împreună cu pacientul un plan de tratament care să se adapteze nevoilor sale, încă din primele întâlniri. Ulterior, terapeutul verifică periodic progresul pentru a se asigura că obiectivele sunt atinse.

• Terapia cognitiv-comportamentală este practică și concretă

Scopul terapiei se bazează pe rezolvarea problemelor psihologice concrete. Printre obiectivele tipice se numără reducerea simptomelor depresive, eliminarea atacurilor de panică și a agorafobiei asociate, reducerea sau eliminarea ritualurilor compulsive sau a comportamentelor alimentare patologice, promovarea relațiilor cu ceilalți, diminuarea izolării sociale și altele.

• Terapia cognitiv-comportamentală este colaborativă

Pacientul și terapeutul lucrează împreună pentru a înțelege și a dezvolta strategii care să ajute la rezolvarea problemelor pacientului. CBT este, de fapt, o psihoterapie bazată în mod esențial pe colaborarea dintre pacient și terapeut. Ambii sunt implicați activ în identificarea și examinarea modurilor specifice de gândire care pot fi cauza problemelor emoționale și comportamentale ale pacientului.

• Terapia cognitiv-comportamentală este pe termen scurt

CBT este o terapie pe termen scurt, ori de câte ori este posibil. Durata terapiei variază, de obicei, între patru și douăsprezece luni, cu ședințe săptămânale în majoritatea cazurilor. Chiar și problemele psihologice mai grave, care necesită un tratament mai îndelungat, beneficiază de utilizarea integrată a terapiei cognitive, medicamentelor psihotrope și altor forme de tratament.

Combinarea a două forme de terapie: comportamentală și cognitivă

• Psihoterapia comportamentală

Ajută la modificarea relației dintre situațiile care creează dificultăți și reacțiile emoționale și comportamentale obișnuite pe care persoana le manifestă în astfel de circumstanțe, prin învățarea unor noi modalități de răspuns, expunerea treptată la situațiile temute și gestionarea activă a stărilor de disconfort.

• Psihoterapia cognitivă

Ajută la identificarea gândurilor recurente, a tiparelor fixe de raționament și interpretare a realității, care sunt asociate emoțiilor puternice și persistente resimțite de pacient. Contribuie la corectarea și îmbogățirea acestora, integrându-le cu gânduri mai realiste sau, în orice caz, mai funcționale pentru bunăstarea individului.

Schimbarea conținutului și proceselor cognitive problematice (convingeri, evaluări, așteptări, emoții, distorsiuni cognitive etc.) în terapia cognitiv-comportamentală nu se realizează doar prin discuții și reformularea convingerilor disfuncționale ale pacienților, ci și prin numeroase metode de intervenție variate, care vizează nu doar aspectele cognitive ale funcționării individului, ci și pe cele emoționale și comportamentale.

Istoria terapiei cognitiv-comportamentale (CBT)

Principiul de bază, propus pentru prima dată în anii ’60 de Aaron Beck și Albert Ellis (Beck 1967, Ellis 1962), este că reprezentările mentale ale pacientului (convingeri, gânduri automate, tipare) permit, cu o minimă inferență, explicarea disconfortului psihologic și a persistenței sale în timp. Reacțiile emoționale disfuncționale și disconfortul sunt rezultatul unor distorsiuni cognitive atât de conținut, cât și de formă: patologia este cauzată de gânduri, tipare și procese disfuncționale. Persistența acestor tipare, în ciuda evidențelor contrare, este explicată prin erori de procedură și conținut care „previn” invalidarea lor și contribuie la menținerea tulburării.

În explicarea tulburărilor emoționale, rolul evenimentelor externe nu este cauzal, ci personal, bazat pe sistemul de convingeri și experiențele fiecărui individ. Ceea ce explică reacțiile emoționale și comportamentele disfuncționale (și, implicit, tulburările) este modul în care evenimentele sunt interpretate pe baza conținuturilor și proceselor cognitive ale individului.

În această perspectivă, mintea este descrisă ca un sistem de scopuri și cunoștințe prin care un individ își evaluează experiențele și își reglează reacțiile emoționale, activitatea mentală și comportamentul (Castelfranchi, Mancini și Miceli, 2002). Simptomele psihopatologice sunt conceptualizate ca expresii ale unor activități orientate spre atingerea unui obiectiv, inerent în mintea pacientului.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală a fost dezvoltată în anii ’60, așa cum s-a menționat, de doi terapeuți cu formare psihanalitică: Aaron Beck și Albert Ellis.

Contrar opiniei frecvente că terapia cognitivă este o evoluție a terapiei comportamentale, aceasta a fost creată de doi clinicieni cu formare psihanalitică, care, în aceeași perioadă și independent unul de celălalt, au dezvoltat o metodă clinică ce a devenit, sub o denumire concepută de Beck, terapia cognitivă.

Este, așadar, o terapie care s-a născut direct din practica clinică, ca metodă de tratament, în special pentru depresie și tulburările de anxietate.

Întâlnirea cu comportamentalismul a avut loc ulterior, pe două căi: pe de o parte, autorii cognitivisti, începând chiar cu fondatorii Beck și Ellis, au recuperat din comportamentalism atât atenția acordată metodei științifice aplicate în clinică și rezultatelor clinice, cât și repertoriul de tehnici tipice terapiei comportamentale; pe de altă parte, autorii cu formare comportamentală, precum Rachman sau Meichenbaum, au integrat rolul variabilelor cognitive în cadrul teoretic comportamental.

Deși terapia cognitivă a lui Beck joacă încă un rol dominant în Asociația Internațională de Psihoterapie Cognitivă, în prezent, când se vorbește despre terapia cognitivă, se face referire la un ansamblu neomogen de metode terapeutice, în care se disting zeci de abordări diferite.

Situația este și mai complexă dacă analizăm literatura internațională și toate abordările care se definesc drept terapie cognitivă sau terapie cognitiv-comportamentală; chiar prezența și importanța adjectivului „comportamental” reflectă parțial importanța acordată principiilor și procedurilor cu derivare directă din comportamentalism.

Ceea ce unește toate abordările care se identifică drept terapie cognitivă este accentul comun pus pe structurile de semnificație și pe procesele de prelucrare a informațiilor și, prin urmare, recunoașterea variabilei cognitive ca fiind predominantă în explicarea fenomenelor clinice.

În plus, metoda de tratament presupune întotdeauna, indiferent de diferențele de proceduri, manipularea variabilei cognitive ca principal instrument de schimbare.

Pentru aprofundare:

• Castelfranchi C., Mancini F. și Miceli M. (2002), Fundamentele cognitivismului clinic. Torino, Bollati Boringhieri.

• Semerari A. (2000). Istoria, teoriile și tehnicile psihoterapiei cognitive. Laterza, Bari.