În practica clinică, întâlnim frecvent pacienți care rămân în relații care le produc suferință semnificativă, chiar și atunci când sunt conștienți de caracterul disfuncțional sau abuziv al acestora. Această realitate ridică o întrebare esențială: de ce este atât de dificilă separarea, chiar și atunci când există conștientizare și dorință de schimbare?
Modelul dependenței afective patologice (PAD) propune că această dificultate nu ține doar de atașament, cât și de un sistem complex de scopuri, anti-scopuri și conflicte intrapsihice care organizează comportamentul relațional. În acest sens, persoana nu acționează doar pentru a obține stări pozitive, mai ales pentru a evita experiențe percepute ca intolerabile, precum pierderea relației sau separarea.
În același timp, PAD este conceptualizată ca un posibil antecedent al violenței în relațiile intime (IPV), oferind un cadru explicativ pentru menținerea relațiilor abuzive.
Ce este dependența afectivă patologică?
Dependența afectivă reprezintă o expresie normală a sistemului de atașament. Ea devine problematică atunci când nu este echilibrată de autonomie și încredere în sine, iar relația ajunge să fie percepută ca indispensabilă pentru funcționarea psihologică.
În modelul PAD, persoana rămâne într-o relație chiar și atunci când aceasta este caracterizată de abuz, manipulare sau suferință persistentă. Relația este menținută pentru că separarea este percepută ca fiind mai amenințătoare decât continuarea relației.
Separarea activează o stare intensă de anxietate și nesiguranță, iar chiar și după întreruperea relației, persoana poate rămâne fixată emoțional asupra partenerului, ceea ce sugerează persistența unei legături psihologice puternice, independent de realitatea relației.
Conflictul central: între „a rămâne” și „a pleca”
Un element esențial în PAD este conflictul intrapsihic dintre două tendințe opuse: menținerea relației și protejarea propriei persoane. Acest conflict este organizat în jurul unei dileme fundamentale – „a rămâne sau a pleca” – care nu este rezolvată, ci menținută în timp.
Modelul descrie trei forme ale acestui conflict:
Conflict absent, în care relația este percepută ca fiind congruentă cu sinele, iar problema nu este recunoscută
Conflict alternativ, caracterizat prin oscilații între evaluări opuse, fără integrare
Conflict akratic, în care persoana recunoaște necesitatea separării, dar nu reușește să acționeze în consecință
Această organizare a conflictului explică de ce decizia de separare nu este una stabilă, ci fluctuantă și adesea reversibilă.
Cele trei mari frici care mențin relația
Modelul cognitiv al PAD evidențiază trei anti-scopuri centrale, în jurul cărora se organizează comportamentul relațional:
evitarea producerii suferinței celuilalt
evitarea pierderii propriei valori
evitarea singurătății și a insecurității
Aceste anti-scopuri funcționează ca mecanisme de evitare, determinând persoana să rămână în relație pentru a preveni consecințe emoționale percepute ca fiind inacceptabile.
De exemplu, separarea poate fi evitată nu pentru că relația este satisfăcătoare, ci pentru că este asociată cu ideea de a provoca suferință partenerului, de a confirma propria lipsă de valoare sau de a pierde un sentiment fragil de siguranță.
Astfel, relația devine un spațiu în care persoana încearcă să regleze aceste temeri, chiar dacă acest lucru implică menținerea suferinței.
Iluzia schimbării: un mecanism de menținere
Un mecanism central identificat în PAD este tendința de a anticipa schimbarea partenerului. Chiar și în absența unor dovezi reale, persoana menține așteptarea că relația se va transforma într-una satisfăcătoare.
Această anticipare are o funcție reglatorie: reduce anxietatea asociată separării și permite continuarea relației. În acest sens, speranța nu este doar o emoție, ci un proces cognitiv activ care contribuie la menținerea implicării.
Modelul sugerează că această iluzie a schimbării poate funcționa similar unui mecanism de întărire intermitentă, menținând comportamentul relațional chiar și în condiții de frustrare repetată.
Scopul real: menținerea relației
Un aspect esențial al modelului este că scopul principal al persoanei este evitarea pierderii relație, nu maximizarea bunăstării. Astfel, relația devine un scop în sine, nu un mijloc de satisfacere a nevoilor.
Această reorganizare a priorităților explică de ce persoana poate continua relația în ciuda suferinței și de ce partenerii indisponibili sau abuzivi pot deveni mai relevanți decât cei disponibili.
În acest cadru, relația este menținută nu pentru ceea ce oferă, ci pentru ceea ce previne: separarea, singurătatea și pierderea sensului de sine.
PAD ca antecedent al IPV
Modelul propune că PAD poate reprezenta un factor de vulnerabilitate pentru dezvoltarea și menținerea violenței în relațiile intime. Dificultatea de a tolera separarea și tendința de a reveni în relație contribuie la perpetuarea tiparelor abuzive.
IPV este definită ca un fenomen complex, care include multiple forme de violență – fizică, psihologică, verbală și sexuală – și care are un impact semnificativ asupra sănătății mintale și fizice.
În acest context, PAD nu doar că explică menținerea relației, dar oferă și un cadru pentru înțelegerea repetării ciclului de violență.
Impactul IPV: o problemă sistemică
IPV este considerată o problemă majoră de sănătate publică, având consecințe extinse la nivel individual, familial și social.
La nivel individual, este asociată cu:
depresie și anxietate
PTSD
tulburări somatice
risc crescut de suicid
La nivel familial, copiii expuși la violență interparentală prezintă un risc crescut de:
dificultăți emoționale
probleme comportamentale
dificultăți de reglare afectivă
Modelul subliniază că aceste efecte nu sunt izolate, tind să se perpetueze, contribuind la transmiterea intergenerațională a tiparelor disfuncționale.
Rolul credințelor și al experiențelor timpurii
Comportamentele din PAD sunt organizate în jurul unor credințe despre sine și despre ceilalți, care pot include:
percepția de sine ca fiind insuficient sau lipsit de valoare
percepția partenerului ca fiind fragil sau indisponibil
ideea că relația trebuie menținută pentru a avea sens
Aceste credințe sunt adesea formate în experiențe relaționale timpurii și influențează modul în care persoana interpretează și răspunde la situațiile actuale.
În acest sens, relația devine un context în care se reactivează și se încearcă rezolvarea unor teme emoționale vechi.
Implicații pentru intervenția clinică
Modelul PAD sugerează că intervenția eficientă trebuie să depășească nivelul comportamental și să vizeze structurile cognitive și emoționale care mențin relația.
Aceasta include:
lucrul pe conflictul intrapsihic
restructurarea credințelor disfuncționale
dezvoltarea toleranței la separare
reconstrucția identității și autonomiei
În plus, intervențiile precum Imagery Rescripting pot facilita accesul la experiențele emoționale de bază și pot contribui la modificarea tiparelor profunde.
Concluzie
Dependența afectivă patologică oferă o perspectivă integrată asupra relațiilor disfuncționale, evidențiind faptul că menținerea unei relații abuzive este rezultatul unui sistem complex de mecanisme cognitive și emoționale.
Prin înțelegerea acestor mecanisme, se poate interveni mai eficient, nu doar la nivelul simptomelor, cât și la nivelul proceselor care mențin relația.
În acest sens, modelul PAD oferă repere concrete pentru înțelegerea și intervenția în cazul pacienților implicați în relații abuzive.
Pentru profesioniștii interesați să aprofundeze aceste mecanisme, organizăm un curs susținut de Erica Pugliese -Dependența afectivă patologică (PAD) și violența în relații intime (IPV). Cursul oferă acces la un model teoretic solid și la instrumente clinice aplicabile în lucrul cu aceste tipuri de dificultăți.
Material complet: https://apc.it/wp-content/uploads/2023/03/2023-mancini-Pathological-Affective-Dependence-PAD.pdf
Autori: Erica Pugliese, Angelo Maria Saliani, Oriana Mosca, Fridanna Maricchiolo.