„Impresia mea este că, în domeniul psihoterapiei, există tendința de a acorda o mare importanță tehnicilor, dar prea puțin cunoașterii minții pacientului. În ultimii ani, numărul tehnicilor care sunt propuse în cărți și cursuri de formare este enormă. Există dovezi pentru unele, nu și pentru altele, și aproape toate pretind că sunt utile pentru orice tip de suferință sau tulburare psihologică. 

Ne-am aștepta ca toți autorii acestor tehnici să fie pregătiți să își justifice raționamentul, referindu-se la un model precis și fiabil din punct de vedere științific a ceea ce ar dori să vindece. În realitate, în majoritatea cazurilor, sunt descrise procedurile pe care psihoterapeutul ar trebui să le urmeze, însă reprezentarea asupra a ceea ce ar trebui să intervină și de ce nu este la fel de clară și articulată. 

Adică, de cele mai multe ori, se indică cum să se acționeze fără o cunoaștere adecvată a ceea ce se acționează sau, mai degrabă, cu ce se interacționează și a raționamentului care justifică acțiunea terapeutică. Pe scurt, se observă, în diverse circumstanțe, utilizarea de tehnici fără o justificare terapeutică adecvată. Ca urmare, se pare că ne comportăm ca și cum am avea un ciocan și l-am folosi pentru șuruburi și nu doar pentru cuie. 

Puțina atenție care se acordă adesea proceselor care generează și mențin psihopatologia are o implicație negativă care devine clară dacă ne punem următoarea întrebare: „Am fi dispuși să fim tratați de un medic care se pricepe la medicamente, dar nu și la procesele care stau la baza bolii? Sau am prefera să mergem la cineva care știe și cum funcționează boala de care suferim?”. 

Răspunsul este evident. Există însă o a doua implicație negativă, care este de natură socială. Dominația tehnicilor, dacă nu este susținută de o cunoaștere adecvată a minții pacienților, riscă să retrogradeze psihoterapeuții din profesioniști în tehnicieni. Tehnicile sunt binevenite, dar ghidate de cunoașterea științifică a cauzelor psihologice ale suferinței emoționale și a motivelor care o mențin și o agravează. 

Premisa cunoașterii a ceea ce se lucrează la tehnici, pe lângă definirea rațiunii intervenției, implică un al doilea avantaj important, și anume posibilitatea unei atitudini laice și eclectice față de tehnicile în sine. Acest lucru reduce riscul de a considera modelele de terapii și tehnici ca și cum ar fi „Biblia”, care nu trebuie pusă la îndoială și în limitele căreia trebuie „constrânse” aspectele problematice ale pacientului.” (extras din introducerea manualului "Manual de Psihoterapie Cognitivă")

„Unul dintre cele mai frumoase, dar și mai provocatoare aspecte ale profesiei de psihoterapeut este faptul că fiecare pacient este o singularitate. 

O mare expertiză în ceea ce privește diagnosticul sau procedurile de tratament ajută, dar nu este în niciun caz traductibilă în automatismele de tratament care pot exista parțial în domeniul medical, de exemplu diagnosticul de infecție cu HIV și terapia antiretrovirală, cu puțin spațiu de decizie.

Cunoașterea, studiul și experiența sunt un aspect necesar al competenței unui psihoterapeut, dar insuficiente dacă nu sunt însoțite de o curiozitate autentică și reală pentru ființa umană, înțeleasă în sens propriu ca interes pentru a înțelege cum funcționează pacientul individual, pentru a înțelege ce emoții, credințe, evaluări și scopuri stau la baza suferinței sale. Fiecare pacient, din această perspectivă, poate fi privit ca un mister care trebuie dezlegat.”