Caracteristicile interpersonale și asertivitatea terapeutului au un impact asupra rezultatului terapiei? Ce spun studiile.

Lucrarea de față este rezultatul activității grupului de studiu din cadrul proiectului de cercetare „Asertivitatea și competențele relaționale ale terapeutului”, propus și supervizat de doamnele dr. F. Baggio, T. Cosentino și C. Perdighe, din care fac parte cursanți din diferiți ani și sedii ale școlilor de specializare în psihoterapie APC–SPC. Pornind de la literatura de bază (Heinonen et al., 2017), am decis să investigăm, prin intermediul principalelor motoare de căutare, care sunt variabilele interpersonale ale terapeutului ce influențează rezultatul terapiei, cu un accent deosebit pe constructul asertivității.

Fiecare cursant a identificat și a încărcat, într-un folder comun de tip drive, articole ale căror rezumate erau relevante pentru tema abordată. Ulterior unei prime selecții a articolelor considerate cele mai pertinente, fiecare participant a studiat și a prezentat grupului de cercetare unul sau mai multe lucrări, în cadrul unor întâlniri de supervizare desfășurate cu o frecvență bilunară sau lunară, ilustrând următoarele aspecte: eșantionul, variabilele investigate, instrumentele de măsurare, metodologia de cercetare, rezultatele și limitele studiilor.

Prezenta revizuire sistematică pornește de la o bază bibliografică de 25 de articole, identificate prin intermediul bazelor de date PsycINFO și Google Scholar, precum și prin consultarea listelor bibliografice ale articolelor selectate, cu un interval temporal cuprins între anii 2000 și 2023. Articolele astfel identificate au fost ulterior revizuite separat de către autorii prezentei lucrări. Alte patru articole au fost excluse, fie pentru că au fost considerate nepertinente pentru tema analizată, fie pentru că reprezentau revizuiri care includeau studii publicate anterior limitei temporale stabilite.

Cele 20 de articole finale au fost catalogate în funcție de următoarele macro-arii: titlu, autori, an de publicare, instrumente de măsurare, caracteristici personale și interpersonale ale terapeutului evaluate, rezultate și limitele studiilor. Acestea includ o revizuire a literaturii și 19 studii experimentale, publicate între anii 2009 și 2023. În continuare, vor fi prezentate pe scurt caracteristicile interpersonale ale terapeutului investigate în literatura de specialitate, urmând ca ulterior să fie aprofundate aspectele identificate mai specific în legătură cu constructul asertivității.

Studiul nostru a luat în considerare variabilele interpersonale ale terapeutului analizate în cele 20 de articole incluse în prezenta revizuire. Acestea au fost: fluența verbală, expresivitatea emoțională, capacitatea de persuasiune, căldura/considerația pozitivă, speranța, empatia, capacitatea de a construi alianța terapeutică și reactivitatea în cadrul procesului alianță–ruptură–reparare (Anderson et al., 2009, 2016; Schöttke et al., 2017; Jarrard et al., 2023).

Au fost de asemenea analizate abilități sociale precum expresivitatea și sensibilitatea, controlul în domeniul verbal și nonverbal (Schöttke et al., 2017), stilul interpersonal (rece/detașat, deconectat, indiferent), inteligența emoțională (Kaplowitz et al., 2011), precum și disponibilitatea față de feedback, înțeleasă ca abilitatea de a primi și utiliza feedback-ul obținut, dar și ca nevoia de a solicita feedback extern în situațiile în care feedback-ul intern nu este suficient clar (Jong et al., 2012).

Alte variabile investigate includ conștientizarea de sine, definită ca acceptare de sine și auto-afiliere (Nissen-Lie et al., 2017; Ryan et al., 2012), „abilitățile relaționale avansate” (Advanced Relational Skills – ARS), înțelese ca capacitatea de a transmite empatie, de a fi afirmativ, de a rezista răspunsurilor pasiv-agresive, ostilității și respingerii (Nissen-Lie et al., 2013).

Au fost analizate, de asemenea, „îndoiala de sine” (self-doubt), definită ca abilitatea de a reflecta asupra propriei practici profesionale (Odyniec et al., 2019), „copingul constructiv”, înțeles ca abordarea activă a problemelor clinice, exercitarea controlului reflexiv și rezolvarea problemelor împreună cu pacientul, precum și „copingul neconstructiv”, definit prin evitarea, retragerea din angajamentul terapeutic și exprimarea frustrărilor personale în relația terapeutică (Heinonen et al., 2013, 2017; Nissen-Lie et al., 2017).

În plus, au fost investigate gestionarea reacțiilor personale negative față de pacienți, precum reducerea empatiei și apariția sentimentelor negative (Negative Personal Reactions – NPR; Odyniec et al., 2019), așteptările terapeutului privind durata și eficacitatea tratamentelor (Swift et al., 2018), numărul de pacienți tratați (Firth et al., 2019), capacitatea de perspective taking (Jarrard et al., 2023), capacitatea de reflecție asupra propriei activități profesionale (Ryan et al., 2012; Nissen-Lie et al., 2017; Delgadillo et al., 2020), precum și factori de personalitate precum nevroticismul, agreabilitatea și deschiderea (Heinonen et al., 2013, 2017; Delgadillo et al., 2020).

Rezultatele obținute din studiile analizate se prezintă încă de la început ca fiind eterogene și aparent contradictorii. În primul rând, deși studiile par să fie de acord asupra dovezilor conform cărora variabilele interpersonale ale terapeutului joacă un rol determinant în psihoterapie, nu există, în prezent, un consens privind amploarea acestei influențe. Nouă studii au calculat un efect al terapeutului asupra simptomatologiei pacientului, acesta variind între 1% și 9%. Acest efect este identificat ca varianța modelului care nu poate fi explicată de alte variabile controlate, precum caracteristicile pacientului, orientarea terapeutică utilizată sau datele demografice ale terapeutului.

În ceea ce privește caracteristicile interpersonale, un corpus consistent de studii pare să ofere dovezi preliminare în sprijinul ipotezei conform căreia variabilele emoționale și interpersonale ale terapeutului se corelează cu rezultatele terapiei. De exemplu, Anderson și colaboratorii (2009, 2016) raportează că un ansamblu de abilități interpersonale ale terapeutului se asociază cu rezultate terapeutice mai bune. Autorii se referă la FIS (Facilitative Interpersonal Skills), un set de abilități interpersonale care include: fluența verbală, expresivitatea emoțională, capacitatea de persuasiune, căldura/considerația pozitivă, speranța, empatia și capacitatea de alianță–ruptură–reparare, respectiv abilitatea de a traversa diferitele faze ale relației terapeutice.

Aceste cercetări utilizează o metodă de evaluare „in vivo”: terapeuților le sunt prezentate secvențe video cu vignete terapeutice scurte și dificile, iar acestora li se solicită să răspundă „ca și cum” s-ar afla într-o situație reală de terapie. Răspunsurile sunt înregistrate video, iar evaluarea este realizată de un grup de evaluatori instruiți (între doi și șase), rezultând un scor global al FIS.

Terapeuții care obțin scoruri ridicate la FIS înregistrează rezultate post-tratament mai bune la pacienții lor, atât în comparație cu un grup de control în care FIS nu a fost măsurat, cât și în comparație cu terapeuții cu scoruri FIS scăzute. Acest rezultat pare a fi deosebit de relevant în cazul terapiilor de scurtă durată (≤ 8 ședințe) și independent de tipul de patologie prezentată de pacienți sau de modelul teoretic utilizat de terapeut.

Cu toate acestea, aceleași studii nu identifică o corelație semnificativă între rezultatele terapeutice și abilitățile sociale auto-evaluate de terapeuți prin instrumente de tip self-report. În mod specific, studiile indică absența unei corelații cu competențele raportate de terapeuți privind expresivitatea emoțională, sensibilitatea emoțională și controlul emoțional, atât în dimensiunea verbală, cât și în cea nonverbală.

Explicația acestor rezultate este atribuită de autori diferenței dintre „abilitățile sociale” și „abilitățile interpersonale”, cele din urmă fiind cele măsurate prin FIS. În timp ce abilitățile sociale reprezintă un set de soft skills pe care terapeutul le auto-raportează în contexte sociale variate, abilitățile interpersonale evaluate prin metoda FIS sunt competențe observate „în acțiune”, în momente de relație terapeutică dificilă.

Alți autori arată că inteligența emoțională a terapeuților, măsurată prin instrumentul de tip self-report Emotional Quotient Inventory (EQ-i; Bar-On, 1997) și definită ca abilitatea de a percepe emoțiile, de a integra emoțiile cu gândirea, de a înțelege și de a gestiona emoțiile, influențează pozitiv eficacitatea tratamentului terapeutic (Kaplowitz et al., 2011), atât în rândul terapeuților cognitiv-comportamentali, cât și al celor care practică terapia relațională scurtă.

Alte cercetări (Heinonen et al., 2013, 2017) au evidențiat faptul că, la 36 de luni de la începutul unui tratament psihodinamic, simptomatologia era semnificativ redusă la pacienții ai căror terapeuți prezentau niveluri ridicate de abilități relaționale, autoeficacitate crescută și un angajament profesional autoevaluat ridicat (DDPCCQ; Orlinsky & Rønnestad, 2005), atât în terapiile de scurtă durată (12 luni), cât și în cele pe termen lung (36 de luni și 5 ani).

Un set promițător de studii care evaluează abilitățile interpersonale ale terapeutului prin interviuri de grup semi-structurate (TRIB-G) a arătat că terapeuții cu scoruri ridicate la comunicare clară și pozitivă, empatie și armonie comunicativă, respect și căldură, gestionarea criticilor și disponibilitate pentru colaborare obțin rezultate terapeutice mai bune cu pacienții lor. Cu toate acestea, autorii subliniază că nu au fost identificate corelații între dimensiunile individuale și rezultatele terapiei, ci doar atunci când variabilele sunt considerate în ansamblul lor (Schöttke et al., 2017).

S-a decis, de asemenea, investigarea strategiilor de coping utilizate de terapeuți, observându-se că un stil de coping „constructiv”, definit ca abilitatea de a aborda activ o problemă clinică, de a exercita control reflexiv și de a rezolva problemele împreună cu pacientul, măsurat prin instrumentul self-report Development of Psychotherapists Common Core Questionnaire (DPCCQ; Orlinsky & Rønnestad, 2005), se corelează pozitiv cu reducerea disconfortului general al pacientului. În schimb, un stil de coping „neconstructiv” (evitare, retragere din angajamentul terapeutic, exprimarea propriilor frustrări în relația terapeutică) influențează negativ simptomatologia pacientului (Nissen-Lie et al., 2017).

Unele studii au arătat că terapeuții cu un nivel ridicat de autoeficacitate percepută obțin schimbări mai rapide la pacienți. Din această direcție derivă un număr redus de cercetări care se concentrează asupra alianței terapeutice percepute de ambii membri ai relației ca factor mediator între abilitățile terapeutului și simptomatologia pacientului.

În acest sens, un construct studiat intens de grupul de cercetare al lui Nissen-Lie și colaboratorii (2017) este cel al îndoielii profesionale (self-doubt), măsurată printr-o subdimensiune a instrumentului self-report DPCCQ și definită ca abilitatea de a reflecta și de a se interoga asupra propriei activități terapeutice. Rezultate promițătoare indică faptul că un nivel moderat de îndoială profesională pare să favorizeze o reducere mai accentuată a disconfortului pacientului și o percepție mai profundă a alianței terapeutice, dar doar atunci când este asociată cu o bună stimă de sine a terapeutului. În schimb, atunci când nivelul de îndoială profesională crește de-a lungul anilor, în loc să scadă, tendința se inversează, fiind asociată cu rezultate mai puțin favorabile în remiterea simptomatologiei. De asemenea, terapeuții mai „suportivi” (variabilă măsurată in vivo prin analiza afirmațiilor de susținere oferite de terapeuți în timpul ședințelor) par să dezvolte relații terapeutice caracterizate printr-un nivel mai ridicat de alianță și profunzime percepută de către pacient (Jarrard et al., 2023).

Studiile analizate au evidențiat și acele caracteristici ale terapeutului care par să se coreleze negativ cu rezultatele terapiei. De exemplu, un stil interpersonal al terapeutului autoevaluat (IIP-64; Horowitz et al., 1988) ca fiind rece/detașat — caracterizat printr-o atitudine distantă, deconectată sau indiferentă față de pacient — se asociază cu o evaluare mai slabă a alianței terapeutice din partea pacienților, atât la începutul tratamentului, cât și pe parcursul acestuia (Hersoug et al., 2009).

A fost investigată și propensiunea către feedback a terapeutului, autoevaluată prin instrumentele Internal and External Feedback Propensity Scales și o adaptare a CFIT User Survey. Rezultatele arată că terapeuții cu o propensiune ridicată către feedback intern — adică cei care tind să se bazeze mai mult pe propria evaluare decât pe feedback-ul extern provenit din supervizare sau din relația cu pacientul — obțin rate mai lente de schimbare comparativ cu terapeuții cu un nivel scăzut de propensiune către feedback intern (Jong et al., 2012). Aceste rezultate subliniază, încă o dată, importanța supervizării în psihoterapie.

Au fost identificate și rezultate aparent contraintuitive. De exemplu, Delgadillo și colaboratorii (2020) au constatat că, într-un protocol de terapie scurtă PWT (8 ședințe), terapeuții cu niveluri ridicate de agreabilitate autoevaluată (BFQ-2; Caprara et al., 2008), definită ca o personalitate prosocială, cooperantă, grijulie, simpatică, încrezătoare și empatică, obțin rezultate mai slabe în tratamentul simptomatologiei anxios-depresive. Probabil că, în anumite tipuri de intervenții care necesită un cadru puternic structurat, precum implementarea protocoalelor standardizate pe termen scurt, un stil de personalitate mai distanțat poate facilita menținerea focusului relației terapeutice asupra protocolului.

Aceiași autori subliniază, de asemenea, importanța luării în considerare a tipologiei pacienților. De exemplu, terapeuții cu un nivel ridicat al trăsăturii de deschidere autoevaluată (BFQ-2; Caprara et al., 2008), înțeleasă ca tendință către creativitate și deschidere față de idei neconvenționale, obțin rezultate post-tratament mai slabe în terapiile CBT de lungă durată (> 20 de ședințe). În acest caz, explică autorii, nivelurile ridicate de deschidere pot caracteriza terapeuți cu un stil mai intelectualizat, care pot deveni mai puțin accesibili pacienților cu rigiditate valorică sau cu un context socio-cultural scăzut.

În plus, Nissen-Lie și colaboratorii (2013) au arătat că terapeuții care își autoevaluează competențele relaționale ca fiind foarte ridicate (DPCCQ; Orlinsky & Rønnestad, 2005) — definite ca abilitatea de a transmite empatie, de a fi afirmativ, de a rezista răspunsurilor pasiv-agresive, ostilității și respingerii — obțin rezultate post-tratament mai slabe în funcționarea psihosocială a pacienților cu simptomatologie severă la intrare. Autorii sugerează că, deși o evaluare ridicată a acestor abilități poate reflecta o atenție crescută acordată relației terapeutice, este posibil ca supraevaluarea acestora să indice o lipsă de modestie și umilință în practica terapeutică. Acest aspect poate fi deosebit de relevant în cazul pacienților cu dificultăți relaționale majore, pentru care utilizarea suportului, sintonizarea emoțională și funcția de conținere a emoțiilor perturbatoare (Bion, 1962) sunt cel puțin la fel de importante ca aplicarea „abilă” a tehnicilor.

În opoziție cu aceste rezultate, există și studii care nu identifică nicio corelație semnificativă între caracteristicile terapeutului și rezultatele terapiei. De exemplu, Delgadillo și colaboratorii (2020) au arătat că agreabilitatea autoevaluată a terapeutului (subscală a BFQ-2; Caprara et al., 2008) nu pare să influențeze rezultatele terapiilor cognitiv-comportamentale pe termen lung. De asemenea, contrar ipotezelor inițiale, Ryan și colaboratorii (2012) au constatat că niveluri ridicate de conștientizare personală a terapeutului (măsurată prin scala self-report KIMS; Baer et al., 2004) se asociază cu îmbunătățirea funcționării interpersonale a pacientului, dar nu se corelează semnificativ cu ameliorarea simptomelor post-tratament.

În mod similar, Pereyra și colaboratorii (2017) au observat că, deși nivelurile de reziliență și conștientizare autoevaluate ale terapeuților (măsurate prin CD-RISC; Connor & Davidson, 2003, respectiv MAAS; Brown & Ryan, 2003) se corelează cu rezultate terapeutice mai bune la pacienții cu simptomatologie severă la debut, acestea nu par să aibă nicio influență asupra pacienților cu simptomatologie moderată.

Este ușor de presupus că o mare parte din eterogenitatea rezultatelor se datorează diferențelor metodologice dintre studii. Am observat, de fapt, că doar unele cercetări controlează rezultatele în funcție de variabilele pacientului și de modelul terapeutic, luând în considerare tipul de simptomatologie prezentată și orientarea teoretică a terapeutului. De asemenea, studiile utilizează instrumente diferite pentru evaluarea caracteristicilor terapeutului, cu consecințe evidente asupra rezultatelor obținute.

În mod specific, cu excepția revizuirii realizate de Johns și colaboratorii (2019), zece studii au utilizat exclusiv instrumente de tip self-report pentru evaluarea caracteristicilor interpersonale ale terapeutului, șapte studii au folosit atât instrumente self-report, cât și evaluări realizate de cercetători externi, iar două studii au utilizat instrumente self-report administrate exclusiv pacienților, corelate ulterior cu variabile demografice și ocupaționale ale terapeuților, extrase din seturi de date naționale.

Așa cum a fost menționat anterior, obiectivul prezentului studiu a fost acela de a interoga principalele motoare de căutare pentru a identifica care sunt variabilele interpersonale ale terapeutului care influențează rezultatul terapiei, cu un interes deosebit pentru constructul asertivității. Dintre studiile analizate, doar unul include asertivitatea printre variabilele terapeutului cu un impact specific asupra rezultatului terapiei și asupra simptomatologiei pacientului.

Studiul respectiv este realizat de Heinonen și colaboratorii (2013), iar autorii consideră asertivitatea ca făcând parte dintr-un construct mai amplu, denumit „Forcefulness” („Intensitate”), care reprezintă o subdimensiune a scalei self-report DPCCQ. În cadrul acestui studiu, un stil de interacțiune interpersonală mai asertiv din partea terapeutului a fost asociat cu o reducere semnificativă a simptomelor raportate de pacienții tratați prin psihoterapie psihodinamică de lungă durată.

Prin urmare, niciun studiu dintre cele incluse în prezenta revizuire nu investighează asertivitatea așa cum este definită de Galeazzi și Porzionato (1998), respectiv ca un comportament care permite individului să își exprime în mod clar și direct propriile gânduri, emoții, nevoi și opinii, respectând în același timp drepturile celorlalți, ca variabilă unică ce influențează relația terapeutică și, implicit, rezultatul terapiei.

Absența studiilor focalizate strict pe asertivitatea terapeutului nu înseamnă absența relevanței clinice. Dimpotrivă, multe dintre competențele interpersonale asociate cu outcome pozitiv (ex. gestionarea rupturilor de alianță, comunicare clară, reglare emoțională, cooperare, feedback) sunt aproape suprapuse cu componentele asertivității. Tocmai de aceea, Trainingul de Asertivitate rămâne un instrument formativ util pentru psihoterapeut, pentru că dezvoltă competențe observabile în relație, nu doar cunoștințe teoretice.

Deși literatura de specialitate nu oferă încă o investigare directă și unitară a asertivității terapeutului ca variabilă distinctă, ansamblul dovezilor analizate susține importanța competențelor interpersonale antrenabile, dintre care asertivitatea pare a reprezenta o componentă centrală și clinic relevantă.

O mare parte dintre studii par să susțină ipoteza conform căreia competențele interpersonale adecvate ale terapeutului influențează calitatea relației terapeutice, iar aceasta, la rândul ei, favorizează schimbarea pacientului. Acest lucru ne-ar permite să afirmăm că, dacă relația terapeutică reprezintă un cadru de îngrijire în care se creează condițiile ideale pentru a reflecta colaborativ asupra unei probleme (Rainone et al., 2007), este posibil ca stilul comunicativ asertiv al terapeutului, alături de cunoașterea unui model teoretic fundamentat științific, să sprijine pacientul în construirea unor noi modalități de interacțiune interpersonală și de atingere a propriilor scopuri existențiale.

Cu toate acestea, nu am identificat studii explicit focalizate pe asertivitatea terapeutului în cadrul relației terapeutice. În literatura de specialitate, constructul asertivității a fost studiat preponderent în relație cu pacienții. Mai precis, numeroase studii demonstrează că un training asertiv, realizat de un terapeut indiferent de orientarea teoretică, contribuie la reducerea simptomatologiei la pacienți cu tulburări de alimentație (Mazzoni et al., 2014), schizofrenie (Lee, 2008), tulburare de personalitate borderline (Hayakawa, 2009), alcoolism (Chaney, 1989), tulburări de anxietate (Fremouw & Zitter, 1978; Rathus, 1973), depresie (Beck, 1979; Fuspita et al., 2018; Ranjbarkohn, 2010), în terapiile de cuplu (Wolff & Desiderato, 1980), în copilărie (Sert, 2003) și în adolescență (Cerolini et al., 2017).

Prin urmare, deși asertivitatea a primit o atenție considerabilă și s-a dovedit a fi o competență interpersonală incrementală capabilă să îmbunătățească calitatea vieții în numeroase categorii de pacienți și populații non-clinice, cercetarea privind acest construct ca trăsătură a terapeutului care influențează pozitiv rezultatele terapiei rămâne limitată. Această constatare pare coerentă cu predominanța direcției de cercetare orientate spre identificarea tratamentelor optime pentru patologii specifice (Empirically Supported Treatments – EST), în detrimentul cercetărilor dedicate relației terapeutice optime (Empirically Supported Relationships – ESR) și, implicit, contribuției terapeutului, independent de orientarea teoretică (Norcross & Lambert, 2018; Anderson et al., 2009, 2016), tendință predominantă în special în anii ’90.

Este important de subliniat că numeroase studii incluse în această lucrare au evaluat multiple caracteristici ale terapeutului care se suprapun parțial cu definiția constructului de asertivitate. Galeazzi și Porzionato (1998) definesc asertivitatea drept „o competență relațională care permite recunoașterea propriilor emoții și nevoi și comunicarea acestora către ceilalți, menținând în același timp o relație pozitivă cu ceilalți; exprimarea legitimă a propriilor drepturi, interese, sentimente și convingeri, evitând încălcarea sau negarea drepturilor celorlalți”.

În acest sens, studiile analizate evidențiază corelații între reducerea simptomatologiei și rezultate terapeutice favorabile cu constructe semantic apropiate de definiția asertivității propusă de Galeazzi (1994) și Galeazzi și Porzionato (1998), precum capacitatea de reparare și gestionare a rupturilor alianței terapeutice (Anderson et al., 2009, 2016), rezistența la răspunsurile pasiv-agresive (Nissen-Lie et al., 2013), inteligența emoțională (Kaplowitz et al., 2011), copingul constructiv (Heinonen et al., 2013) și auto-afilierea (Ryan et al., 2012). Aceste dovezi sugerează că asertivitatea este probabil explorată în continuare în cercetare, însă în cadrul unor definiții alternative care captează interesul modelelor contemporane.

Un exemplu relevant îl constituie abilitățile interpersonale din cadrul modelului Dialectical Behavior Therapy (Linehan, 1993), care evidențiază importanța unor constructe suprapozabile asertivității, precum cele incluse în modulul de abilități interpersonale.

De asemenea, Galeazzi (1994) subliniază caracterul multidimensional al asertivității, definit nu doar prin responsabilitatea personală și apărarea propriilor drepturi, ci și prin capacitatea de ghidare și influență asupra celorlalți („directivitate”), cooperare și prevenire a conflictelor („asertivitate socială”; Smith, 2006), precum și rezolvarea problemelor. În această perspectivă, asertivitatea este definită ca un construct emoțional (în dimensiunea conștientizării propriilor emoții și nevoi) care orientează alegerile comportamentale (în dimensiunea directivității), integrând componente motivaționale și comportamentale.

Această definiție multidimensională implică dificultăți în măsurarea constructului, întrucât face dificilă definirea și izolarea rezultatelor direct atribuibile asertivității. Cu alte cuvinte, asertivitatea, în context terapeutic, pare a fi mai degrabă corelată cu modul în care terapeutul decide „cum” să gestioneze relația terapeutică specifică, decât cu atitudini fixe și constante ale acestuia („ce să facă” în relația terapeutică).

Obiectivul de a identifica caracteristicile interpersonale ale „terapeutului eficient” oferă o contribuție semnificativă atât cercetării, cât și practicii clinice. Acesta ar permite completarea cercetărilor privind validitatea și standardizarea modelelor teoretice eficiente cu o abordare sistematică orientată spre identificarea abilităților interpersonale care definesc terapeuții eficienți.

Din perspectivă formativă, acest lucru ar permite școlilor de specializare să integreze pregătirea teoretică cu traininguri specifice orientate spre dezvoltarea unor abilități precum empatia sau capacitatea de gestionare a rupturilor și reparării alianței terapeutice, care, independent de soliditatea modelului teoretic sau de capacitatea cursantului de a-l aplica, se dovedesc a fi factori predictivi ai unui rezultat terapeutic favorabil. În acest cadru, constructul asertivității indică o direcție de cercetare promițătoare, întrucât există deja modele standardizate de training al abilităților care pot fi relativ ușor adaptate și implementate în formarea terapeuților.

Material complet: https://apc.it/wp-content/uploads/2013/03/CC25-01_Cassese.pdf

Autori: Gaia Cassese, Giovanni Florio, Teresa Cosentino, Francesca Baggio, Claudia Perdighe, Ramona Fimiani.