De ce un articol dedicat asertivității – un concept intens utilizat în anii ’60–’70, dar care astăzi pare să fi ieșit din prim-plan – și de ce reluarea unui protocol precum Trainingul de Asertivitate, folosit tot mai rar în practica actuală? Nu din nostalgie, cât din dorința de a readuce în atenția noastră, ca terapeuți, o intervenție care și-a confirmat valoarea în timp și care continuă să își demonstreze utilitatea clinică.
Trainingul de Asertivitate își are originile în anul 1949, odată cu lucrările lui Salter, care a observat că unele persoane, ca urmare a unei educații represive, întâmpină dificultăți semnificative în exprimarea emoțiilor și a nevoilor personale, cu consecințe negative asupra relațiilor interpersonale. Intervenția sa terapeutică viza dezvoltarea capacității de comunicare deschisă, ca mijloc de promovare a autorealizării și a bunăstării personale. Ulterior, Wolpe a aprofundat aceste idei, introducând termenul de „asertivitate” și dezvoltând tehnici menite să susțină creșterea stimei de sine și o comunicare eficientă.
Odată cu dezvoltarea cognitivismului, Trainingul de Asertivitate s-a îmbogățit prin integrarea unor elemente precum lucrul asupra motivațiilor, credințelor disfuncționale și distorsiunilor cognitive care contribuie la apariția și menținerea comportamentelor neasertive. De-a lungul a aproape șase decenii, Trainingul de Asertivitate a beneficiat de un sprijin științific consistent, fiind demonstrată eficacitatea sa în contexte clinice și non-clinice, nu doar în reducerea suferinței psihologice, ci mai ales în creșterea nivelului de bunăstare și autonomie personală.
În ciuda acestor dovezi, în ultimii ani publicațiile clinice dedicate Trainingului de Asertivitate au cunoscut o scădere semnificativă, până aproape de dispariție. Această tendință este pusă pe seama prevalenței abordărilor din așa-numita „a treia undă” a terapiilor cognitive, a consolidării modelului biomedical și a orientării crescânde către tratamente focalizate pe tulburări specifice. În același timp, Trainingul de Asertivitate a fost adesea absorbit în protocoale terapeutice mai recente, unde continuă să fie utilizat sub alte denumiri sau ca parte a unor module integrate, precum cel de „eficacitate interpersonală” din terapia dialectic-comportamentală.
Eficacitatea Trainingului de Asertivitate este bine documentată atât în populațiile clinice, cât și în cele non-clinice, fiind recunoscut ca o intervenție capabilă nu doar să reducă disconfortul psihologic, ci mai ales să dezvolte competențe relaționale care permit persoanei să își orienteze viața în acord cu propriile valori, mai degrabă decât sub influența temerilor și evitărilor.
În acest context, Trainingul de Asertivitate este predat de mult timp în cadrul școlilor noastre de formare, având o dublă funcție: pe de o parte, oferirea unui instrument terapeutic eficient și manualizat, utilizabil în practica clinică pentru creșterea bunăstării pacienților; pe de altă parte, dezvoltarea și consolidarea abilităților interpersonale ale terapeuților în formare, având în vedere că capacitatea de a construi o relație terapeutică de calitate influențează în mod direct eficacitatea intervenției psihologice.
Asertivitatea este conceptualizată ca o competență relațională fundamentală, distinctă atât de comportamentele pasive, cât și de cele agresive. Ea implică capacitatea de a exprima emoții, nevoi, opinii și limite personale într-un mod clar și direct, menținând în același timp respectul față de sine și față de celălalt. Din această perspectivă, comportamentul asertiv nu este definit exclusiv prin forma sa externă, ci prin funcția sa relațională și prin congruența dintre intenție, emoție și acțiune.
Deficitele de asertivitate sunt frecvent asociate cu modele relaționale caracterizate de supunere, evitare sau conformare excesivă, care pot contribui la menținerea anxietății și a altor forme de suferință psihologică. În aceste cazuri, dificultatea de a se exprima asertiv este susținută de anticiparea unor consecințe negative, precum respingerea, conflictul sau pierderea aprobării celorlalți. Aceste anticipări funcționează ca factori de menținere ai comportamentelor neasertive și limitează posibilitatea unor experiențe relaționale corective.
Trainingul de Asertivitate este structurat ca o intervenție activă și experiențială, care presupune expunerea graduală la situații interpersonale evitate și exersarea unor comportamente alternative. Intervenția se bazează pe învățarea prin experiență directă, feedback și modelare, având ca obiectiv nu doar achiziția de abilități, ci și modificarea expectanțelor legate de reacțiile celorlalți și de toleranța față de disconfortul emoțional.
Un element central al Trainingului de Asertivitate este accentul pus pe responsabilitatea personală în relațiile interpersonale. Comportamentul asertiv presupune asumarea propriilor emoții și nevoi, fără a le atribui implicit celorlalți responsabilitatea pentru satisfacerea acestora. Această poziționare favorizează dezvoltarea autonomiei personale și reduce tendința de a recurge la strategii indirecte de comunicare, precum evitarea, retragerea sau exprimarea pasiv-agresivă.
În cadrul formării psihoterapeuților, Trainingul de Asertivitate are rolul de a susține dezvoltarea unui stil relațional coerent și congruent, care se reflectă atât în relațiile personale, cât și în relația terapeutică. Capacitatea terapeutului de a se poziționa clar, de a formula limite și de a gestiona situațiile interpersonale dificile într-un mod asertiv constituie un factor relevant pentru menținerea cadrului terapeutic și pentru facilitarea procesului de schimbare al pacientului.
Practicarea directă a comportamentelor asertive în cadrul procesului de formare permite terapeuților să experimenteze din interior dificultățile, emoțiile și rezistențele care apar în situațiile interpersonale, crescând astfel sensibilitatea clinică față de procesele trăite ulterior de pacienți.
Dezvoltarea competențelor asertive la nivel personal susține autenticitatea și coerența terapeutului în relația terapeutică. Capacitatea de a formula limite clare, de a gestiona dezacordul și de a aborda situațiile relaționale dificile într-un mod direct și respectuos contribuie la menținerea cadrului terapeutic și la prevenirea distorsiunilor relaționale în procesul terapeutic.
Formarea în asertivitate favorizează o mai bună conștientizare a propriului stil relațional al terapeutului. Această conștientizare permite identificarea tendințelor personale de evitare, supunere sau rigiditate, care pot interfera cu procesul terapeutic, în special în lucrul cu pacienți anxioși sau cu dificultăți relaționale semnificative.
Trainingul de Asertivitate sprijină dezvoltarea capacității de autoreglare emoțională a terapeutului în interacțiunile clinice. Tolerarea disconfortului emoțional asociat confruntării, feedback-ului sau gestionării conflictului este esențială pentru menținerea unei poziții terapeutice stabile și pentru facilitarea schimbării pacientului.
Rolul formativ al Trainingului de Asertivitate este transversal față de orientarea teoretică a terapeutului. Indiferent de cadrul conceptual utilizat, competențele asertive reprezintă un element fundamental pentru calitatea relației terapeutice și pentru eficacitatea intervenției psihologice.
Asertivitatea este abordată și ca un proces strâns legat de reglarea emoțională în contexte interpersonale. Comportamentele asertive implică capacitatea de a rămâne în contact cu emoțiile activate în situații relaționale potențial amenințătoare, fără a recurge la evitarea experiențială sau la inhibiție. Din această perspectivă, dificultățile de asertivitate pot fi înțelese ca strategii de reglare emoțională disfuncționale, orientate spre reducerea pe termen scurt a disconfortului, dar care mențin pe termen lung anxietatea și rigiditatea relațională.
Trainingul de Asertivitate permite testarea directă a unor ipoteze relaționale disfuncționale, frecvent întâlnite la pacienți, precum convingerea că exprimarea nevoilor personale va conduce inevitabil la respingere, conflict sau pierderea relației. Prin expunerea comportamentală și feedback-ul obținut în contexte structurate, aceste predicții pot fi puse sub semnul întrebării, favorizând restructurarea credințelor și creșterea toleranței față de incertitudinea interpersonală.
Intervenția asertivă este descrisă ca fiind transversală din punct de vedere diagnostic, fiind aplicabilă într-o varietate de contexte clinice în care dificultățile relaționale joacă un rol central. Deși nu este un tratament specific pentru o tulburare anume, Trainingul de Asertivitate poate contribui semnificativ la reducerea simptomelor anxioase și la îmbunătățirea funcționării interpersonale în multiple cadre clinice, prin facilitarea unor experiențe relaționale mai congruente și mai autonome.
Ne dorim ca acest articol să reprezinte un stimul pentru a readuce în atenția noastră, ca terapeuți, un instrument la fel de puternic pe cât este de ușor de implementat, util pentru îmbunătățirea abilităților noastre interpersonale și pentru creșterea eficacității intervențiilor terapeutice, precum și a celor ale clienților noștri, în vederea sporirii bunăstării lor – individuale sau de cuplu – și a protejării acestora de riscurile asociate lipsei de asertivitate.
Trainingul de asertivitate are un caracter profund experiențial și presupune ca terapeutul să joace un rol de model, din care pacientul poate învăța; devine astfel evidentă importanța ca terapeutul însuși să fie, înainte de toate, asertiv, pentru a construi o relație mai eficientă și pentru a obține rezultate terapeutice mai bune.
În anul 1978 a apărut ceea ce considerăm a fi primul studiu publicat în Italia privind rolul asertivității în tratamentul unor tulburări precum depresia și tulburarea obsesiv-compulsivă: „Tehnica imploziv-asertivă în tratamentul depresiei”. Acesta constituia un capitol din volumul Le nevrosi apprese, coordonat de Ezio Sanavio, cu prefață de H. J. Eysenck și publicat de editura FrancoAngeli. Asertivitatea era prezentată ca o practică adesea decisivă în cazurile de depresie cu etiologie complexă, «tocmai pentru că este structurată astfel încât să includă atât proceduri de restructurare a contingențelor de întărire, cât și de contracondiționare a răspunsurilor de evitare, înlocuite cu altele realist adaptative».
Tema asertivității ca formă de terapie a fost reluată ulterior într-un articol publicat în revista Psicologia Sociale de Angiola Massucco-Costa: „Trainingul asertiv: terapie cu spectru larg” (Anchisi și Gambotto Dessy, Psicologia e Società, 1–2, 1983, 85–86). Articolul descria asertivitatea astfel: «În cadrul terapiilor de grup, trainingul asertiv se distinge prin caracteristicile sale de tratament cu spectru larg, întrucât acționează atât asupra aspectelor alterate ale comportamentului individual, cât și asupra consecințelor pe care un astfel de comportament le produce în mediul social înconjurător».
În anul 1989 a fost publicat Manual pentru trainingul asertiv: imaginea de sine și comunicarea eficientă (Anchisi și Gambotto Dessy, Edizioni Libreria Cortina din Torino). Subtitlul indica aspectele esențiale ale constructului asertivității, un neologism preluat din limba engleză și introdus de noi în Italia, în timp ce alți autori preferau termenul de „afirmativitate”.
Este important ca domeniul asertivității să fie corelat cu cel al comunicării eficiente, deoarece exprimarea sentimentelor în raport cu realizarea personală și soluționarea conflictelor presupune cunoașterea „cuvintelor pentru a le spune”.
De aici s-a născut inspirația pentru al doilea nostru volum dedicat asertivității: Nu doar a comunica: teoria și practica comportamentului asertiv (1992), rezultat al experienței acumulate în sute de cursuri de comunicare și asertivitate, proiectate și susținute de noi în contexte educaționale, organizaționale și din domeniul sănătății.
În cele din urmă, în Manual de asertivitate. Teoria și practica abilităților relaționale: în descoperirea de sine și a celorlalți (2013), asertivitatea este prezentată ca un element esențial al terapiilor de a treia generație, bazate pe Relational Frame Theory (RFT), fiind direct conectată cu procesul definit în cadrul ACT drept „Sinele ca context”.
Articolele propuse de autorii acestui număr al revistei Cognitivismo Clinico subliniază importanța empatiei și a asertivității pentru terapeut, întrucât cele două procese sunt inseparabile: a fi asertiv înseamnă a-l recunoaște pe celălalt ca Persoană, așa cum cântă și Marco Mengoni într-una dintre piesele sale: „Suntem ființe umane, cu curajul de a fi umani!”.
Pentru a utiliza empatia, terapeutul trebuie să fie capabil să facă față solicitărilor formulate de client: în loc să adreseze întrebări inutile, trebuie „să se arunce în apă pentru a-l ajuta pe client să iasă din apele amenințătoare care riscă să-l înece”. Iar, așa cum sugerează metafora apei, pentru a salva un naufragiat terapeutul trebuie „să știe să înoate”, adică să dețină acele cunoștințe și abilități care, transferate clientului, le permit amândurora să „iasă din larg la țărm” (Divina Commedia, Infernul, Cântul I) (Anchisi și Gambotto Dessy, Interviul clinic, Florența, Hogrefe, 2017).
Prin asertivitate, terapeutul se oferă ca model pentru client, deoarece asertivitatea privește nu doar teoria și practica abilităților relaționale, cât și tot ceea ce ține de valoarea ființei umane ca Persoană: emoții, sentimente, drepturi și imagine de sine.
A fi asertiv nu înseamnă a se afirma pe sine în mod egoist, ci a acționa conform principiului reciprocității, în respect față de sine și față de ceilalți. Amploarea acestui principiu este exprimată pe deplin de imperativul categoric al lui Immanuel Kant (1788): „Acționează întotdeauna astfel încât acțiunea ta să poată deveni regulă pentru comportamentul oricărei persoane, în orice timp și în orice loc”.
Material complet: https://apc.it/wp-content/uploads/2013/03/CC25-01_Introduzione.pdf
Autori: Teresa Cosentino, Francesca Baggio, Anna Opera, Roberto Pedone e Claudia Perdighe